"...ci bietul om sub vremi"
Pentru mine este limpede că rromânul este indolent. Iar pentru ca adevărul să fie complet, trebuie adăugat că rromânul se naște învins. Nu pentru că victoria/reușita/realizarea/demnitatea i-ar fi interzise de vreun destin implacabil, ci pentru că el abandonează orice luptă înainte de a o începe.
Un proverb tipic rromânesc: “Capul plecat, sabia nu-l taie”. Dar a fost trunchiat. Proverbul complet este: “Capul plecat, sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede“. În forma trunchiată, rromânul găsește o validare a indolenței lui. Forma completă este insuportabilă, pentru că sună a sentință.
O altă vorbă tipic rromânească: “Cum o da Dumnezeu”. La origine, era cu totul alta: “Cu voia lui Dumnezeu (voi face cutare lucru)”. Din nou, trunchiată, răstălmacită…
Ajungem și la “a (i se) da”. Pentru că rromânul (se) așteaptă să i se dea: de la casă și loc de muncă până la șpagă. În general, pomană. Locul de muncă ideal pentru rromân este un loc călduț, în care căștigă ceva fără să facă mare lucru. Dacă îi propui să muncească pe brânci, nu mai apuci să-i spui cât de mult va câștiga: ți-a întors deja spatele și a plecat. Corolar: “Muieți îs posmagii?”.
De câteva zeci/sute de ani, rromânul se simte în elementul lui când este batjocorit. Reacția standard este mereu “Asta e…”.
Mioritic.
De acord. Dar ma ingrozeste ideea ca nu am mai avea nici o sansa…
Vizita și comentariul dumneavoastră mă onorează.
Povestea certitudinii mele este la fel de tristă: mai întâi *mi s-a părut* că nu am mai avea nicio șansă, apoi am citit și recitit două scurte istorii ale românilor (Florin Constantiniu – “O istorie sinceră a poporului român” si Neagu Djuvara – “O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”). Concluzia (mea) rațională nu poate fi decât una singură – cel puțin până la orizontul speranței mele de viață.
Fotografiile dv. sint foarte graitoare. Si triste!
La multi ani!